Scurtă introducere în istoria plutăritului pe Bistrița Aurie

Domnul cu pălărie verde și mâini de om care n-a stat degeaba în viață se recomandă simplu: “Vasile”.

Vasile, deci, un mezin al plutașilor de pe Bistrița Aurie, un obicei astăzi dispărut, înviat doar la ocazii festive. O astfel de ocazie este și Festivalul Păstrăvului, ținut în Ciocănești de Sfânta Marie Mare, la jumătatea lui August.

Ne aflăm în satul Botuș, care tot de comuna Ciocănești ține. Amurgește. Domnul Vasile pare că a fost scris de Hemingway însuși, care ni l-a aruncat în realitate, tocmai în Țara Dornelor. A muncit o viață cu lemnele, a fost angajat și în fabrică, dar dacă e să fie ceva, atunci el este plutaș.

Domnul Vasile este gata să ne povestească despre plutărit. Pentru început ne cântărește din priviri și ne găsește prea tineri. Ce să știm noi cum era?

S-a născut în anul 1943 – oho! – în timp de război mondial. Cu pluta a plecat prima dată în adolescență, la treisprezece ani. Era un ritual care dovedea, totodată, că este deja bărbat. Așa era atunci. Plutăritul începea pe 15 martie și se isprăvea opt luni mai târziu. Se mergea cu lemnul pe apă tocmai de la Vatra Dornei. Plecau de pe Bistrița Aurie și plutăreau până se întâlnea Bistrița cu Siretul, pe la Bacău, și de acolo, temerarii înaintau până la Dunăre. Călătoreau sute de kilometri și transportau sute de metri cub de lemn.

Apoi, pe la 1969-1970, au fost inundații mari, s-au rupt barajele de care plutașii aveau atâta nevoie, s-a făcut Bistrița mare și nimic nu a mai fost ca înainte. Mai exact, plutăritul ca întreprindere economică pur și simplu a dispărut. La aceasta a contribuit – din plin – și mutarea transportului pe șosea (era plină România de mașini de teren cu remorci!) și cale ferată.

Text de Andrei Crăciun

Cum se făceau plutele? Se făceau din lemn, de obicei molizi, având până la doisprezece metri lungime. Domnul Vasile, alături de alți trei veterani ai plutăritului (el este cel mai tânăr!), face an de an o plută pentru turiștii care vin la Ciocănești la Festivalul Păstrăvului.

Stă chiar lângă apă. Privește Bistrița și se îngrijorează că 2015 a fost an secetos și nu o să aibă cum plutări. Dar n-a fost așa, a mers, a fost bine. Ce rămâne, totuși, după acest om, după o viață dedicată plutăritului?

Tinerii nu mai vor să vină să învețe această meserie, care de altfel nu mai există. Rămâne mândria că a fost parte dintr-o poveste care a început pe la 1200, după unele atestări documentare, căci de atunci se făcea plutărit pe Bistrița Aurie.

Și mai rămân amintirile cu peștii mari care săreau înspre cer, trebuia doar să întinzi mâna după ei, ca în povești. Și mai rămâne și fericirea de pe chipurile turiștilor, an de an, la Festival: “Păi, să vedeți cum se bucură nemții…”. Și, peste toate, anii cu care domnul Vasile întinerește când cară la buștenii cu care se pregătește fiecare nouă plută.