Țara Dornelor e un ținut de o frumusețe sălbatică, străbătut de apele învolburate ale Bistriței și ale Dornei și ocrotit de niște frați de piatră carpatini – la răsărit sunt Munții Bistriței, la miazănoapte – Giumalău și Suhard, la miazăzi – Munții Călimani.

Cei din urmă adăpostesc și un parc național având în componență mai multe rezervații naturale și incluzând cel mai mare crater vulcanic din România (cu un diametru de circa 10 kilometri). Întins pe teritoriul administrativ al județelor Mureș, Suceava, Harghita și Bistrița-Năsăud, Parcul Național Călimani își dezvăluie bogățiile încă de la Centrul de vizitare (practic, una dintre cele 20 de intrări în această arie protejată de interes național).

I-am zărit și noi pe huțuli. Noi, cei care am făcut parte dintr-un grup de jurnaliști sosiți în Bazinul Dornelor pentru a vedea cu ochii lor această zonă unică din România. În toată perioada petrecută în acest bazin – care a fost, de-a lungul istoriei, și independent, și parte a imperiului austro-ungar – am avut nenumărate revelații, atât legate de natură, cât și de modul în care comunitatea locală știe să păstreze și să dea mai departe.

Am avut rarul privilegiu de a cunoaște în amănunt o regiune pe care o cunoșteam vag de la școală și, ceva mai recent, din instantaneele postate în rețelele de socializare. Dar una e să povestești că a fost OK cazarea și cu totul alta să și stai la una dintre cele 150 de pensiuni din Țara Dornelor. Nu-i rău să citești impresii despre râul Bistrița Aurie și să vezi niște fotografii care-ți iau ochii, însă e cu totul altceva să îi auzi curgerea de-a lungul comunei Ciocănești. Și e o mare diferență între a asculta ce-ți povestesc colegii de serviciu despre raftingul practicat te miri unde și, respectiv, să descoperi că se poate vâsli pe cinste în apele repezi ale Bistriței Aurii, într-un traseu cu grad de dificultate mediu, dar pe care-l vei ține minte multă vreme.

Printre revelații, dacă nu chiar în fruntea lor, i-am așeza pe oamenii locului. Pe cei din comuna-muzeu Ciocănești, oameni gospodari și păstrători de tradiții, care se îmbracă în straie populare nu doar duminica și în niciun caz de ochii turiștilor, ci pur și simplu fiindcă se simt bine în ele. Căci aceste haine poartă pe ele motivele populare care se găsesc și pe case, și pe ouăle pe care le încondeiază cu măiestrie, și pe armele părinților fondatori ai Țării Dornelor, primii care s-au așezat în acest ținut fără seamăn, o zonă balneară cu o peisagistică excepțională.

Am cunoscut oameni ai muntelui, de la rangerșii care iau la picior Parcul Național Călimani până la oficialitățile care militează pentru ideea produsului montan. Am dat mâna cu primari și cu ciobani, cu artizani și cu muzeografe, cu meteorologi și cu țesătoare, cu șoferi și cu doamne care se întâlnesc sâmbătă de sâmbătă, muzeografe, cu meteorologi și cu țesătoare, cu șoferi și cu doamne care se întâlnesc sâmbătă de sâmbătă, după o convocare pe Facebook, pentru a țese și a povesti împreună.

Am cunoscut simboluri ale unei Românii în care ceea ce e de valoare dăinuie, dar locuitorii nu se mulțumesc să transmită din tată-n fiu ce a dus peste mări și țări faima acestor ținuturi în care viața, înainte de a fi frumoasă, e aspră.

Oamenii din primul sat cultural al țării, precum și cei din împrejurimi, vor mai mult: pentru ei și pentru cei care vor urma. Vor un muzeu al mineritului; vor un drum comunal; vor asfaltarea a trei kilometri de șosea, pietruirea a șapte kilometric de drumuri forestiere; vor ca românii din celelalte zone ale țării să-i cunoască, să ajungă ușor la ei, să le mănânce păstrăvii, să petreacă împreună de sărbători în orice anotimp, să le călărească huțulii, să le învețe munții pe de rost, să le bea apa curată, să le viziteze muzeele în care ei înșiși au donat obiectele, să li se spună, ca nicăieri, „La mulți ani!” când strănută, să creadă în galben, roșu și Negru (culorile de pe ouăle încondeiate), să nu mai fie nevoiți să plece în altă țară atunci când nu se mai ajung cu banii (oameni căliți, dornenii nu vor pleca în emisfera sudică dacă vor pleca de aici, ci în Norvegia, fiind obișnuiți cu frigul și cu asprimea vieții).

Oamenii din Țara Dornelor îi așteaptă pe turiști cu liniștea celor care știu că a primi trebuie să fie precedat de a oferi. Iar ei ne oferă, cu simplitate de munteni, o carte deschisă, cu pagini minunate de istorie naturală, antropologie, geografie, dar și lecții care nu sunt cuprinse în nicio programă școlară.

Sunt lecții de viață, despre ce a fost, despre ce este, despre ce va rămâne.

Credit foto: Cristian Vasile