Știați că una dintre cele mai vechi tradiții din Tara Dornelor, încodeierea ouălor, se predă la școală?

În Țara Dornelor se află două dintre muzeele ouălor încodeiate din România, la o distanță de mai puțin de 100 km unul de celălalt (în Ciocăneşti și Vamă) iar în zonă mai sunt alte câteva colecții private care au valoarea unor obiecte de patrimoniu.

Astăzi, încondeierea ouălor este una dintre tradițiile cele mai bine valorizate și este o sursă de venit importantă pentru câteva dintre femeile care știu să spună povești pe spațiul mic al ouălor de Paști.

Dar primele desene cu mii de ani în urmă au fost forma de exprimare a omului care nu știa încă să vorbească. Atunci și-a pus ”vorbele” pe armele de vânătoare, mai târziu le-a adus pe pereții casei în care locuia ca să marcheze neamul din care făcea parte, meseria pe care o știa sau, pur și simplu, ca să afișeze un crez pe care-l călăuzea. De aici încolo n-a mai fost decât dorința de a purta semnele cu el și de a le da mai departe, așa au ajuns pe ouăle pe care le pregătea pentru masa de Paști și pe hainele pe care le îmbrăca.

Etnografii spun că tot ceea ce vedem astăzi desenat pe ouăle de Paști din Țara Dornelor sunt mesaje care sunt transmise de sute de ani, e înțelepciunea populară pusă în povești desenate despre drumul vieții, despre hărnicie, despre iubire. La fel sunt și cusăturile de pe costumele populare.

Text de Cristina Bazavan

În Ciocănești este însă şi Muzeul Național al Ouălor Încondeiate, o colecție de peste 2000 de ouă, unele vechi de peste 100 de ani, iar pentru vizitatori există cursuri care pot ţine de la o zi până la o săptămână.

De obicei, la aceste cursuri de încondeiere ouă participă turiștii care stau la pensiunile din sat, dar vara se organizează și tabere speciale pentru copii care vin la lecțiile de desene pe ouă. E modul în care localnicii duc mai departe povestea.

Dincolo de încondeierea propriu-zisă, procedura de desenare a unui ou este o poveste în sine: se acoperă oul cu ceară de albine în locul care se dorește să rămână culoarea de bază, apoi oul se scufundă în altă culoare, mai închisă – care devine baza – și e din nou acoperit, pe porțiuni, cu ceară. La sfârșit, se topesc toate straturile de ceară la flacara unei lumânări și rămâne oul ca o pictură cu însemne din înțelepciunea bătrânilor.

Pentru un ou se poate lucra și o săptămână, în funcție de complexitatea desenului și de suprafața care trebuie desenată.

Ca și în viață, și pe ouă, poveștile se spun repede, dar se fac în timp, cu grijă. Și trebuie date mai departe. Celor care vin după noi.