Într-o odaie întunecată, ultima a casei, Despina Rusu țese, țese, țese. Războiul e mare, n-ar încăpea altundeva. Are nevoie de o cameră doar pentru el. Despina Rusu face ițari și face prosoape (în Țara Dornelor sunt multe nunți și mulți nași la o nuntă, e nevoie!), face tot mai des ie după ie, sunt la modă.

Despina Rusu se bucură că revine această modă, fiindcă ia noastră românească este – așa consider domnia sa – pur și simplu frumoasă.

Despina Rusu e și pe Facebook, e pe internet, a făcut cursuri la Poiana Negrii cu un grup de acțiune locală, cu un grup de producători din comuna Ciocănești, dar nu numai. Au fost acolo mulți artizani, mulți încondeietori de ouă, dintre cei care fac dulcețuri, siropuri. Au venit toți acolo, la simpozion, toți acești oameni care lasă o amprentă, o urmă a trecerii lor prin Țara Dornelor.

Despina Rusu țese fiindcă și mama ei a țesut. De la ea i-au rămas multe lucruri, printre care și războiul. Cum era să îl lase nefolosit? Mai are două surori, dar ele nu s-au apucat. Țese mai ales iarna, fiindcă atunci nu e prea mult de muncă afară și nu suportă să stea degeaba

„Hai că pun războiul! Că îmi și place, de ce să nu recunosc?”, spune Despina Rusu, apoi începe să apese la pedale și să țeasă. Spune că nu e greu de apăsat pedala unui război de țesut: „E ca la mașină, dacă ai carnet de conducere, ești bun și să țeși la război!”.

Despina Rusu are o fiică. Fiica ei nu țese, deși a fost învățată. S-a stabilit la oraș, la Suceava, dar doamna Rusu mai are o verișoară mai mică, pe care a învățat-o. „Las urmași, nu mă las!” Pe o splendidă pereche de ițari, cum poartă soțul doamnei, ia cam 250 de lei.

Muncește la ei și o săptămână.

Credit foto: Teodora Maftei