Domnul cu pălărie verde și mâini de om care n-a stat degeaba în viață se recomandă simplu: “Vasile”.
Vasile, deci, un mezin al plutașilor de pe Bistrița Aurie, un obicei astăzi dispărut, înviat doar la ocazii festive. O astfel de ocazie este și Festivalul Păstrăvului, ținut în Ciocănești de Sfânta Marie Mare, la jumătatea lui August.
Ne aflăm în satul Botuș, care tot de comuna Ciocănești ține. Amurgește. Domnul Vasile pare că a fost scris de Hemingway însuși, care ni l-a aruncat în realitate, tocmai în Țara Dornelor. A muncit o viață cu lemnele, a fost angajat și în fabrică, dar dacă e să fie ceva, atunci el este plutaș.
Domnul Vasile este gata să ne povestească despre plutărit. Pentru început ne cântărește din priviri și ne găsește prea tineri. Ce să știm noi cum era?
S-a născut în anul 1943 – oho! – în timp de război mondial. Cu pluta a plecat prima dată în adolescență, la treisprezece ani. Era un ritual care dovedea, totodată, că este deja bărbat. Așa era atunci. Plutăritul începea pe 15 martie și se isprăvea opt luni mai târziu. Se mergea cu lemnul pe apă tocmai de la Vatra Dornei. Plecau de pe Bistrița Aurie și plutăreau până se întâlnea Bistrița cu Siretul, pe la Bacău, și de acolo, temerarii înaintau până la Dunăre. Călătoreau sute de kilometri și transportau sute de metri cub de lemn.
Apoi, pe la 1969-1970, au fost inundații mari, s-au rupt barajele de care plutașii aveau atâta nevoie, s-a făcut Bistrița mare și nimic nu a mai fost ca înainte. Mai exact, plutăritul ca întreprindere economică pur și simplu a dispărut. La aceasta a contribuit – din plin – și mutarea transportului pe șosea (era plină România de mașini de teren cu remorci!) și cale ferată.
Text de Andrei Crăciun
Cum se făceau plutele? Se făceau din lemn, de obicei molizi, având până la doisprezece metri lungime. Domnul Vasile, alături de alți trei veterani ai plutăritului (el este cel mai tânăr!), face an de an o plută pentru turiștii care vin la Ciocănești la Festivalul Păstrăvului.
Stă chiar lângă apă. Privește Bistrița și se îngrijorează că 2015 a fost an secetos și nu o să aibă cum plutări. Dar n-a fost așa, a mers, a fost bine. Ce rămâne, totuși, după acest om, după o viață dedicată plutăritului?
Tinerii nu mai vor să vină să învețe această meserie, care de altfel nu mai există. Rămâne mândria că a fost parte dintr-o poveste care a început pe la 1200, după unele atestări documentare, căci de atunci se făcea plutărit pe Bistrița Aurie.
Și mai rămân amintirile cu peștii mari care săreau înspre cer, trebuia doar să întinzi mâna după ei, ca în povești. Și mai rămâne și fericirea de pe chipurile turiștilor, an de an, la Festival: “Păi, să vedeți cum se bucură nemții…”. Și, peste toate, anii cu care domnul Vasile întinerește când cară la buștenii cu care se pregătește fiecare nouă plută.
Știți ce se mănâncă în mod tradițional în Țara Dornelor, dincolo de păstrăvii vestiți în toată țara sau de brânza de burduf bucovineană în coajă de brad, care face deliciul târgurilor cu produse specifice? „Ați vrea dumneavoastră să mâncați ce-am mâncat eu la micul dejun”, râde măgulit profesorul universitar doctor Radu Rey, om al muntelui și personaj emblematic pentru Țara Dornelor, când e întrebat despre alimentele din zonă: „O cană țeapănă de chișleag, adică lapte prins, muls de la o vacă de țăran.
Îl pun la frigider așa închegat și mănânc din el o săptămână. După care mănânc ouă, de la găinile din curte, în timp ce legumele le procur de la Câmpulung Moldovenesc. Mănânc și mezeluri produse local, la Fundu Moldovei, care nu sunt din zona chimizării și a adaosului industrial.
Text de Horia Ghibuțiu
Toată vara fac o cură de afine, care îmi mențin acuitatea vizuală, mănânc și fructe de la merii din curte…”. În Țara Dornelor e extrem de apreciat și Strugurele Ursului, mai cunoscut sub numele popular de merișor. Aceste fructe au un procent de arsenic care le împiedică să putrezească, dar și multă vitamina C.
Datina spune că merișoarele trebuie să fie culese necoapte și lăsate în bărbânțe (vase cu doage) doar cu apă, fără adaos de zahăr (pentru îndulcire se folosea, după murare, miere). Interesant e că, după extragerea sucului de merișoare din acest compot nefiert, peste fructe se mai poate pune o dată apă și nu se vor strica.
Pe vremuri, merișoarele erau alimente de bază în postul Crăciunului. – se mâncau cu mămăligă!
Vulcanicul și învolburata
Vulcanic e vârful Oușorul în toate anotimpurile! Pe creștetul lui te simți ca pe spinarea unui avion. Atât de tare suflă vântul și atât de minunată este priveliștea. De la 1639 de metri, Țara Dornelor se înfățișează ca o nesfârșită succesiune de creste: Giumalăul, Călimanii, Rodnei.
Peste toate mângâie cerul cu draperiile sale de nori și de ceață.
Oușorul e vulcanic nu doar la figurat, chiar face parte dintr-o formațiune vulcanică a munților Suhard. Când vârful său pleșuv se pierde în nori, oamenii de prin văi știu că trebuie să se pregătească de ploaie.
Text de Cristian Delcea
Din adâncimile de nepătruns ale Oușorului izvorăște o apă minerală învolburată, aprigă și rece. Coboară cu repeziciune pe versantul care se termină în Vatra Dornei, ajunge în stațiile de captare pentru ca, mai apoi, să se verse fără nicio intervenție în sticlele învelite cu eticheta Dorna. Acest versant al Oușorului este protejat astfel încât solul să nu fie pătruns de impurități. Reacția naturii este promptă, iar acum se poate vedea cum această parte a muntelui s-a înveșmântat cu o pădure mai deasă și mai verde.
Apa minerală este testată în fiecare zi. În fiecare zi, un om se urcă într-o mașină 4X4 și înfruntă pantele Oușorului pentru a măsura puritatea izvorului. Atunci când vârful e învăluit de viscol, iar zăpada spulberată șuieră printre copaci, atunci, în zilele teribile de iarnă, nu se mai poate urca cu nicio mașină pe Oușorul. Atunci se urcă cu calul.
“Lada de zestre” nu este o întâmplare muzeală la Ciocănești, nu este o expresie veche care s-a golit de conținut. Există în continuare lăzi de zestre. Există chiar și o defilare a lăzilor de zestre, care se întâmplă de Sfântă Maria Mare, în timpul Festivalului Păstrăvului. E o mândrie care s-a relansat, totuși, recent.
Până acum câțiva ani, în rătăcirea identitară care a urmat în tranziție, ciocăneștenii, așa cum subliniază și primarul Radu Ciocan, se cam detașaseră de obiceiul lăzilor de zestre. Le foloseau exact așa cum s-ar folosi o oricare altă ladă: puneau în ele făină, mălai, ce mai aveau oamenii prin gospodărie. Apoi au început să vină turiștii, iar turiștilor le plac lăzile de zestre, așa că s-au scos de prin poduri lăzi în etate, unele chiar din secolul al XIX-lea. Au început să apară chiar și colecționarii de lăzi de zestre! Ei vin la Festivalul Păstrăvului și admiră. Unele ciocăneștence, deși puține, se înduplecă și chiar vând.
Astăzi, la nuntă, nu se mai merge prin tot satul cu lada de zestre. Se lasă în continuare zestre, dar nu se mai transportă manual, cu lada.
Text de Andrei Crăciun
Vrem să vedem cu ochii noștri o ladă de zestre și mergem la pensiunea doamnei Viorica (pensiunea poartă chiar numele doamnei). E măritată de tânără, a făcut patruzeci și cinci de ani de mariaj, și nu se cade să o întrebăm ce vârstă are în prezent. Ce a avut Viorica în lada de zestre? A avut: cuverturi de pat, haine, cămăși, perne.
Doamna Viorica ne explică: pernele sunt foarte importante, pentru că atunci când soții se ceartă, și se mai ceartă, își ia fiecare perna lui și doarme pe ea. Nunta doamnei Viorica și a domnului Nistor, un bărbat scund, tăcut, harnic, a fost prima de la Casa de Cultură din Ciocănești. A fost plin. Numai nași au fost treizeci și doi! Așa e în Țara Dornelor.
Puțini dintre cei care s-au căsătorit acum patruzeci-cincizeci de ani au divorțat, se rezistă în căsătorie. Nu se merge cu plocoane pe la nași, fiindcă ar fi – totuși – prea costisitor. Una dintre nepoatele doamnei Viorica, studentă la Cluj-Napoca, nemăritată, nu aspiră să i se plimbe lada de zestre cu căruța cu boi prin Ciocănești, ceea ce nu înseamnă că nu ține la această tradiție. Ține, dar mai mult ca la un simbol, nu ca la o practică.
În Țara Dornelor se află două dintre muzeele ouălor încodeiate din România, la o distanță de mai puțin de 100 km unul de celălalt (în Ciocăneşti și Vamă) iar în zonă mai sunt alte câteva colecții private care au valoarea unor obiecte de patrimoniu.
Astăzi, încondeierea ouălor este una dintre tradițiile cele mai bine valorizate și este o sursă de venit importantă pentru câteva dintre femeile care știu să spună povești pe spațiul mic al ouălor de Paști.
Dar primele desene cu mii de ani în urmă au fost forma de exprimare a omului care nu știa încă să vorbească. Atunci și-a pus ”vorbele” pe armele de vânătoare, mai târziu le-a adus pe pereții casei în care locuia ca să marcheze neamul din care făcea parte, meseria pe care o știa sau, pur și simplu, ca să afișeze un crez pe care-l călăuzea. De aici încolo n-a mai fost decât dorința de a purta semnele cu el și de a le da mai departe, așa au ajuns pe ouăle pe care le pregătea pentru masa de Paști și pe hainele pe care le îmbrăca.
Etnografii spun că tot ceea ce vedem astăzi desenat pe ouăle de Paști din Țara Dornelor sunt mesaje care sunt transmise de sute de ani, e înțelepciunea populară pusă în povești desenate despre drumul vieții, despre hărnicie, despre iubire. La fel sunt și cusăturile de pe costumele populare.
Text de Cristina Bazavan
În Ciocănești este însă şi Muzeul Național al Ouălor Încondeiate, o colecție de peste 2000 de ouă, unele vechi de peste 100 de ani, iar pentru vizitatori există cursuri care pot ţine de la o zi până la o săptămână.
De obicei, la aceste cursuri de încondeiere ouă participă turiștii care stau la pensiunile din sat, dar vara se organizează și tabere speciale pentru copii care vin la lecțiile de desene pe ouă. E modul în care localnicii duc mai departe povestea.
Dincolo de încondeierea propriu-zisă, procedura de desenare a unui ou este o poveste în sine: se acoperă oul cu ceară de albine în locul care se dorește să rămână culoarea de bază, apoi oul se scufundă în altă culoare, mai închisă – care devine baza – și e din nou acoperit, pe porțiuni, cu ceară. La sfârșit, se topesc toate straturile de ceară la flacara unei lumânări și rămâne oul ca o pictură cu însemne din înțelepciunea bătrânilor.
Pentru un ou se poate lucra și o săptămână, în funcție de complexitatea desenului și de suprafața care trebuie desenată.
Ca și în viață, și pe ouă, poveștile se spun repede, dar se fac în timp, cu grijă. Și trebuie date mai departe. Celor care vin după noi.