Au fost ajutaţi şi ajută la rândul lor. Tășuleasa Social, ONG-ul care a pornit de la o singură persoană și a ajuns, 15 ani mai târziu, să numere zeci de mii de voluntari implicați în proiectele sale, a conceput proiectul, denumit sugestiv „Ziua Bună – Ziua Voluntarilor Mici!”. Este vorba despre o platformă care îi învață pe tineri cum pot contribui la bunăstarea comunității din care fac parte, printr-o acțiune comună de voluntariat, ce va avea loc pe 2 aprilie.
Pe site-ul Tăşuleasa Social s-au adunat până acum peste 50 de proiecte de la şcoli din Bistriţa-Năsăud şi Suceava. Elevii, împreună cu profesorii lor, au conceput diferite proiecte de voluntariat necesare localităţii în care trăiesc. Se vor desfăşura acțiuni de ecologizare, împăduriri, plantări de flori, amenajări de spaţiu, concursuri de desene, acţiuni de caritate sau de ajutorare a persoanelor în vârstă, scenete, spectacole etc.
Coordonați de voluntarii Tășuleasa, elevi ai școlilor de pe raza județelor Bistrița-Năsăud și Suceava vor concepe fiecare câte un proiect de voluntariat pe care îl vor implementa în comunitatea din care fac parte. Aceștia vor preda „lecția voluntariatului” prin exemplul personal și vor contribui la motivarea și educarea comunităţilor rurale de a organiza singure acțiuni de mediu.
Parteneriatul cu Tășuleasa Social pentru proiectul Ziua Bună-Ziua Voluntarilor Mici vorbește despre educația din afara școlii care continuă dezvoltarea copiilor. Vorbim despre activităţi care să le stârnească creativitatea, să îi apropie, să îi facă să conştientizeze unele probleme din comuna lor şi să se implice activ în rezolvarea lor.
Proiectul este organizat de Tăşuleasa Social, Die Johanniter şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Bistriţa-Năsăud, în parteneriat cu Coca-Cola HBC România.
Pentru Coca-Cola HBC România, acest proiect reprezintă o ocazie în plus de a se implica în viața comunităților din Țara Dornelor, zona de unde izvorăște apa îmbuteliată sub brandurile Dorna, Izvorul Alb și Poiana Negri, promovând acțiunile din zonă.
Pentru mulți dintre elevi, „Ziua Bună! – Ziua Voluntarilor Mici” va fi o experiență unică. Tinerii vor socializa și vor lucra în echipe, dar se vor și distra, ceea ce poate constitui o motivaţie în plus de participa la alte activități de acest gen în vitor. Scopul acestui proiect este acela de a-i învăța pe cei mici să conștientizeze rolul și responsabilitatea civică pe care le au în localitatea lor.
Filozofia lui Johnny
Îl cheamă Roată Ionel, dar toată lumea îl știe de Johnny. Johnny lucrează la fabrica unde se îmbuteliază apa Dorna. L-am întrebat cu ce se ocupă și a răspuns cu o naturalețe dezarmantă: “Pun pasiune”.
E șef de secție la una din liniile de producție și chiar asta face: pune pasiune. Într-o lume corporatistă, îmbibată în clișee, aceste cuvinte pot părea vorbe în vânt.
Dar Johnny chiar are ceva special: o învolburare, un freamăt și o neliniște.
Lucrează în cadrul companiei Coca-Cola HBC de 21 de ani și tot mai vine la serviciu cu bucurie: “Eu iubesc ceea ce fac, nu știu dacă mă înțelegeți. Indiferent că mă storc ăștia ca pe o lămâie, mie îmi place. Poate sunt eu mai masochist așa. Dar îmi place, pentru că știu că dă rezultate. Dacă nu faci cu pasiune, n-are nicio valoare. Dar, dacă pui suflet, trebuie să încolțească ceva”. Johnny își dă seama că îl privim ciudat și adaugă “n-oi fi eu mare filozof, dar… așa consider”.
Text de Cristian Delcea
Ne întrebăm cu toții, în gând și-apoi cu voce tare, cum rămâne un om pasionat de ceea ce face vreme de 21 de ani. Și cum rezistă în fața tuturor schimbărilor. S-a schimbat sunetul fabricii, s-au schimbat oamenii cu care lucrează, s-a schimbat caietul de pontaj cu badge-ul de acces. Johnny ne-a răspuns cu câteva cuvinte auzite la un training din cadrul companiei: “«Când bate vântul, unii își fac adăposturi, iar alții își construiesc mori de vânt». Pentru mine, vorbele astea au fost declicul. Sincer vă zic”.
Johnny nu e un mare filozof. Dar are dreptate. Uitați-vă în jur, prea mulți oameni sunt defensivi în fața rafalelor vieții. Prea multe adăposturi, prea multă teamă și prea multă comoditate. Lipsește tocmai pasiunea aia din primul paragraf și declicul din al doilea. Așa că, data viitoare când bate vântul, lăsați mașina acasă și plecați cu trotineta la seviciu. Va fi bine, veți vedea…
În Țara Dornelor se poate deschide, în regim de urgență, o societate de reabilitare a clișeelor pozitive. Aici chiar sunt adevărate. Ceea ce se învață – îndeobște – despre români în manualele școlare (că sunt oameni harnici, ospitalieri, curajoși, demni, liberi), aici e valabil.
Să le luăm pe rând.
Dornenii sunt harnici. E de-ajuns, tranzitând Țara, să privești înspre căpitețele de fân. E de-ajuns să vezi, mergând din sat în sat, că oamenii sunt la câmp, la muncă, nu la cârciumă. În munți, cine nu muncește moare de foame. Nu e cazul.
Text de Andrei Crăciun
Foto de Andrei Radu
Dornenii sunt ospitalieri. De-altfel, așa cum ne mărturisește un localnic, aici nu există obiceiul să-ți ții casa încuiată. Acest obicei apare dincolo de Suceava. În Țară, oamenii își țin porțile deschise.
Dornenii sunt curajoși. S-au opus colectivizării în comunism. Și-au păstrat munții ai lor, cu tot ce a decurs de aici.
Dornenii sunt demni. Știți câți oameni au cerut ajutor social în Ciocănești în ultimii ani? Doi. Și nici aceia nu sunt de-ai locului. Au venit de pe la Botoșani.
Dornenii sunt liberi. Având în vedere istoria zbuciumată a regiunii bucovinene, aflată secole la rând sub dominație habsburgică, dornenii și-au păstrat pofta de a fi liberi și mândria de a fi români. De a trăi exact așa cum spun clișeele pozitive despre noi că trăim, și cum prea puțin se întâmplă în restul României.
Istoricii știu că pe apele care se numesc acum Dorna se plutărește de pe vremea lui Alexandru cel Bun, adică de pe la 1400, pentru că – într-o atestare documentară pentru ctitoria Moldoviței – este scris că au ”adus păduri din susul Câmpulungului”, iar la vremea respectivă lemnul n-ar fi putut fi transportat decât pe apă, cu pluta.
Numele Dorna apare în mai multe țări, așa că originea lui e greu de definit de specialiști. Nemții au o Dorna în provincia Reusz, o altă Dorna există și în Turingia, tot în Germania, dar pe hărți mai poate fi găsită și un Doern, în Olanda.
Text de Cristina Bazavan
Foto: Anca Duma
Peste tot însă e vorba de o vale care are o apă, cu curenți puternici care o învolburează. Genul acesta de așezare a fost numită de daci Dzerna, iar de slavi Dolina si, de aici, peste ani au apărut Dornele, la noi și în alte țări.
În DEX dorna înseamnă vârtej, vâltoare, bulboană.
Iar acest istoric al numelui ne face să ne gândim că astăzi, cei care poartă numele de Dorin sau Dorina – nume derivate din Dorna – duc cu ei nu doar istoria locului în care strămoșii s-au născut, ci și o parte din caracterul puternic pe care-l exprimă cuvântul. Sunt oameni hotărâti și puternici.
Domnul cu pălărie verde și mâini de om care n-a stat degeaba în viață se recomandă simplu: “Vasile”.
Vasile, deci, un mezin al plutașilor de pe Bistrița Aurie, un obicei astăzi dispărut, înviat doar la ocazii festive. O astfel de ocazie este și Festivalul Păstrăvului, ținut în Ciocănești de Sfânta Marie Mare, la jumătatea lui August.
Ne aflăm în satul Botuș, care tot de comuna Ciocănești ține. Amurgește. Domnul Vasile pare că a fost scris de Hemingway însuși, care ni l-a aruncat în realitate, tocmai în Țara Dornelor. A muncit o viață cu lemnele, a fost angajat și în fabrică, dar dacă e să fie ceva, atunci el este plutaș.
Domnul Vasile este gata să ne povestească despre plutărit. Pentru început ne cântărește din priviri și ne găsește prea tineri. Ce să știm noi cum era?
S-a născut în anul 1943 – oho! – în timp de război mondial. Cu pluta a plecat prima dată în adolescență, la treisprezece ani. Era un ritual care dovedea, totodată, că este deja bărbat. Așa era atunci. Plutăritul începea pe 15 martie și se isprăvea opt luni mai târziu. Se mergea cu lemnul pe apă tocmai de la Vatra Dornei. Plecau de pe Bistrița Aurie și plutăreau până se întâlnea Bistrița cu Siretul, pe la Bacău, și de acolo, temerarii înaintau până la Dunăre. Călătoreau sute de kilometri și transportau sute de metri cub de lemn.
Apoi, pe la 1969-1970, au fost inundații mari, s-au rupt barajele de care plutașii aveau atâta nevoie, s-a făcut Bistrița mare și nimic nu a mai fost ca înainte. Mai exact, plutăritul ca întreprindere economică pur și simplu a dispărut. La aceasta a contribuit – din plin – și mutarea transportului pe șosea (era plină România de mașini de teren cu remorci!) și cale ferată.
Text de Andrei Crăciun
Cum se făceau plutele? Se făceau din lemn, de obicei molizi, având până la doisprezece metri lungime. Domnul Vasile, alături de alți trei veterani ai plutăritului (el este cel mai tânăr!), face an de an o plută pentru turiștii care vin la Ciocănești la Festivalul Păstrăvului.
Stă chiar lângă apă. Privește Bistrița și se îngrijorează că 2015 a fost an secetos și nu o să aibă cum plutări. Dar n-a fost așa, a mers, a fost bine. Ce rămâne, totuși, după acest om, după o viață dedicată plutăritului?
Tinerii nu mai vor să vină să învețe această meserie, care de altfel nu mai există. Rămâne mândria că a fost parte dintr-o poveste care a început pe la 1200, după unele atestări documentare, căci de atunci se făcea plutărit pe Bistrița Aurie.
Și mai rămân amintirile cu peștii mari care săreau înspre cer, trebuia doar să întinzi mâna după ei, ca în povești. Și mai rămâne și fericirea de pe chipurile turiștilor, an de an, la Festival: “Păi, să vedeți cum se bucură nemții…”. Și, peste toate, anii cu care domnul Vasile întinerește când cară la buștenii cu care se pregătește fiecare nouă plută.