Tag: tara dornelor

Categories
Comunitate

Ciocănești, satul cu case ca-n povești

Ciocănești a fost, în 2014, primul sat cultural al României, o distincție acordată de Ambasada Franţei, cu scopul de a promova patrimoniul cultural şi turistic al zonelor rurale din țara noastră. Cum a ajuns tocmai această localitate din sud-vestul județului Suceava să fie primul sat cultural al României? În primul rând datorită caselor.

Da, casele cu ornamentele lor ca niște QR code-uri arhaice fac din Ciocănești un rai al fotografilor. Pare că aici se întâlnesc toate culorile de pe pământ. Dar, înainte de a fi atracții pentru turiști, casele din Ciocănești sunt importante pentru cei care le locuiesc. Există un concurs anual, la capătul căruia primăria premiază cea mai frumoasă casă. Imaginați-vă: casa anului în Ciocănești!

Înainte de Festivalul Păstrăvului, adică în primele zile ale lui august, ciocăneștenii deretică prin curți, știind că urmează să treacă pe ulițe o comisie de la primărie. Comisia privește, judecă și hotărăște spre ce gospodărie se va îndrepta premiul. Se premiază și cea mai frumoasă grădină cu flori, dar acesta este mai mult un premiu de consolare. Casele trebuie neapărat să aibă incrustate în tencuiala lor motivele naționale. Așa se face că azi, în Ciocănești, numeri pe degete locuințele care ies din acest tipar. Ciocăneștiul este una dintre puținele localități din România în care aspectul unitar al locuințelor reprezintă o politică publică locală.

Categories
Mediu

De unde se trage numele Bistrița Aurie

Indiferent de anotimpul în care vizitezi Țara Dornelor, ți se va spune numaidecât de unde vine numele de Bistrița Aurie: de la nisipul aurifer purtat cândva la vale, din timpuri imemorabile, de acest râu care se întâlnește în regiune cu nenumărați afluenți învolburați – dornele.

Firește, prețiosul metal nu mai e purtat de ape, în schimb, pe malurile râului Bistrița Aurie din comuna Ciocănești poți vedea movile masive de pământ, formate din vremurile în care oamenii locului se îndeletniceau cu cernitul nisipurilor aurifere.

Turiștii sosiți pe aceste meleaguri au astfel ocazia de a afla că nu doar munții noștri aur au purtat, vorba poetului, ci și râurile.

Text de Horia Ghibuțiu

Foto de Teodora Maftei

Totodată, iubitorii naturii bine conservate au oportunitatea de a retrăi senzațiile pe care marele geograf și etnograf George Vâlsan le descria astfel:

„Răcoarea te izbeşte în faţă ca un pahar de apă rece. Scuturi capul, căci pe păr se prinde boarea şi pe buze simţi nevăzute picături de ploaie. Vântul îţi trece ca o mână umedă prin păr şi aduce miros de zăpadă şi de răşină. Un peisaj răcoros, cu forme largi, lăsându-ţi impresia de solemnitate, accentuată prin vuietul adânc al pădurii de brad în care uneori îţi pare că auzi încă tropotul zimbrilor. Tot ţinutul răsună de izvoare, unele coborând tocmai din căldările glaciare de pe Rodna sau Căliman”.

Categories
Comunitate

Profil de dornean. Concluzii primare

În Țara Dornelor se poate deschide, în regim de urgență, o societate de reabilitare a clișeelor pozitive. Aici chiar sunt adevărate. Ceea ce se învață – îndeobște – despre români în manualele școlare (că sunt oameni harnici, ospitalieri, curajoși, demni, liberi), aici e valabil.

Să le luăm pe rând.

Dornenii sunt harnici. E de-ajuns, tranzitând Țara, să privești înspre căpitețele de fân. E de-ajuns să vezi, mergând din sat în sat, că oamenii sunt la câmp, la muncă, nu la cârciumă. În munți, cine nu muncește moare de foame. Nu e cazul.

Text de Andrei Crăciun

Foto de Andrei Radu

Dornenii sunt ospitalieri. De-altfel, așa cum ne mărturisește un localnic, aici nu există obiceiul să-ți ții casa încuiată. Acest obicei apare dincolo de Suceava. În Țară, oamenii își țin porțile deschise.

Dornenii sunt curajoși. S-au opus colectivizării în comunism. Și-au păstrat munții ai lor, cu tot ce a decurs de aici.

Dornenii sunt demni. Știți câți oameni au cerut ajutor social în Ciocănești în ultimii ani? Doi. Și nici aceia nu sunt de-ai locului. Au venit de pe la Botoșani.

Dornenii sunt liberi. Având în vedere istoria zbuciumată a regiunii bucovinene, aflată secole la rând sub dominație habsburgică, dornenii și-au păstrat pofta de a fi liberi și mândria de a fi români. De a trăi exact așa cum spun clișeele pozitive despre noi că trăim, și cum prea puțin se întâmplă în restul României.

Categories
Comunitate

Muzica din Țara Dornelor: cântece pentru mai târziu

Când Țara Dornelor se îmbracă în haine de sărbătoare e nevoie nu doar de păstrăvi, e nevoie de muzică, joc de voie bună. E nevoie de un ansamblu folcloric.

Înainte să fie membri ai unui ansamblu folcloric, toți – absolut toți – au fost copii. Iar copiii din Ciocănești, de exemplu, învață de aproape un deceniu muzică de la profesorul Cornel.

Text de Andrei Crăciun

Foto: Gyuri Ilinca

Cornel nu a împlinit încă treizeci de ani, dar copiii îi vorbesc cu “domnul profesor”, cum este și cuviincios. Îi ia de la grădiniță, le testează abilitățile, îi selectează pe parcurs. Puțini se țin de treabă, foarte puțini ajung la școli de muzică sau în ansambluri populare, dar fără Cornel și alții ca el, în toate comunele și în toate satele din Țara Donrelor, muzica aceasta pur și simplu s-ar pierde.

Când l-am întâlnit noi, Cornel, într-o cameră de școală, învăța două fete să intepreteze. Una la vioară și una la nai. Nu cântau cântece tradiționale. Cântau “El Condor Pasa”, ca Simon & Garfunkel, dar erau doar exerciții. Când se adună dornenii să petreacă, se cântă și se joacă românește!

Categories
Comunitate

Scurtă introducere în istoria plutăritului pe Bistrița Aurie

das

Domnul cu pălărie verde și mâini de om care n-a stat degeaba în viață se recomandă simplu: “Vasile”.

Vasile, deci, un mezin al plutașilor de pe Bistrița Aurie, un obicei astăzi dispărut, înviat doar la ocazii festive. O astfel de ocazie este și Festivalul Păstrăvului, ținut în Ciocănești de Sfânta Marie Mare, la jumătatea lui August.

Ne aflăm în satul Botuș, care tot de comuna Ciocănești ține. Amurgește. Domnul Vasile pare că a fost scris de Hemingway însuși, care ni l-a aruncat în realitate, tocmai în Țara Dornelor. A muncit o viață cu lemnele, a fost angajat și în fabrică, dar dacă e să fie ceva, atunci el este plutaș.

Domnul Vasile este gata să ne povestească despre plutărit. Pentru început ne cântărește din priviri și ne găsește prea tineri. Ce să știm noi cum era?

S-a născut în anul 1943 – oho! – în timp de război mondial. Cu pluta a plecat prima dată în adolescență, la treisprezece ani. Era un ritual care dovedea, totodată, că este deja bărbat. Așa era atunci. Plutăritul începea pe 15 martie și se isprăvea opt luni mai târziu. Se mergea cu lemnul pe apă tocmai de la Vatra Dornei. Plecau de pe Bistrița Aurie și plutăreau până se întâlnea Bistrița cu Siretul, pe la Bacău, și de acolo, temerarii înaintau până la Dunăre. Călătoreau sute de kilometri și transportau sute de metri cub de lemn.

Apoi, pe la 1969-1970, au fost inundații mari, s-au rupt barajele de care plutașii aveau atâta nevoie, s-a făcut Bistrița mare și nimic nu a mai fost ca înainte. Mai exact, plutăritul ca întreprindere economică pur și simplu a dispărut. La aceasta a contribuit – din plin – și mutarea transportului pe șosea (era plină România de mașini de teren cu remorci!) și cale ferată.

Text de Andrei Crăciun

Cum se făceau plutele? Se făceau din lemn, de obicei molizi, având până la doisprezece metri lungime. Domnul Vasile, alături de alți trei veterani ai plutăritului (el este cel mai tânăr!), face an de an o plută pentru turiștii care vin la Ciocănești la Festivalul Păstrăvului.

Stă chiar lângă apă. Privește Bistrița și se îngrijorează că 2015 a fost an secetos și nu o să aibă cum plutări. Dar n-a fost așa, a mers, a fost bine. Ce rămâne, totuși, după acest om, după o viață dedicată plutăritului?

Tinerii nu mai vor să vină să învețe această meserie, care de altfel nu mai există. Rămâne mândria că a fost parte dintr-o poveste care a început pe la 1200, după unele atestări documentare, căci de atunci se făcea plutărit pe Bistrița Aurie.

Și mai rămân amintirile cu peștii mari care săreau înspre cer, trebuia doar să întinzi mâna după ei, ca în povești. Și mai rămâne și fericirea de pe chipurile turiștilor, an de an, la Festival: “Păi, să vedeți cum se bucură nemții…”. Și, peste toate, anii cu care domnul Vasile întinerește când cară la buștenii cu care se pregătește fiecare nouă plută.